JackSun's Mess

De reuşeau – îi numeaţi eroi, aşa însă - sunt doar nişte vandali si inculţi.

   Valurile oceanului.
   Valurile oceanului zdrobindu-se de micile stînci din golful ăsta blestemat. Asta mă trezeşte în fiece dimineaţă. Sau cîteodată glasul pescăruşilor, însă rareori. Au rămas puţini pe aici. Puţini şi trişti, nu ştiu cum. Probabil ştiţi energia care v-o insuflă glasurile a zeci de pescăruşi în vreun port. Jocul lor gălăgios, vioiciunea parcă ţi se transmite şi ţie. Aici însă e altfel. Crrrcăit singuratic, inhibat. Posomorît şi sumbru.
   Uneori mă trezeşte sirena vreunui linkor, sau tanker, sau ce s-o mai fi rătăcit din greşeală prin apele astea. De undeva din depărtare. Mă oboseam mai demult, apropiindu-mă de fereastră, să-l desluşesc acolo, la linia orizontului, un mic punct întunecat şi abia perceptibil. Acum nici nu mă mai clintesc. Doar trag plapuma mai adînc pe mine, ascunzîndu-mă de brizele reci de dimineaţă, căutînd somnoros cu picioarele-mi desculţe papucii care-mi cad în timpul somnului.  
   Aşa mă găseşte fiece dimineaţă un corp bătrîn, indiferent, într-un balansoar cam de aceiaşi vîrstă, într-o cameră pustie, bîcsind a whisky ieftin şi a fum de ţigară, într-un bungalow părăsit de pe malul oceanului.
   Răsăritul soarelui e urît aici. Nu are nimic cu acea frumuseţe şi speranţă a unei noi zile pe care o tot descriu autorii în cărţile lor. E mai degrabă o îndeplinire a unei obligaţii neplăcute, acest răsărit. Soarele intră agale în cameră, prin geamul mat, luînd loc centimetru cu centimetru obscurităţii.
   Primele raze cad alene pe patefonul vechi, aflat în colţul camerei. Un patefon decolorat, retro-style, probabil printre primele ce au ieşit de pe banda rulantă a companiei Pathe; acul său probabil ţine minte primele vinyluri ale lui Louis Armstrong şi Bessie Smith. De cîţiva ani buni însă, acul zgîrie nemiluit doar un singur record, I’ll be seeing you.
   Îl pornesc şi îmi aprind o ţigară. Razele soarelui ajung pînă la balansoarul din lemn de brad, aflat în mijlocul camerei. În jurul lui zac aruncate o duzină de sticle deşarte sau semi-deşarte, cioburile unui pahar, cîteva zeci de mucuri de ţigară şi scrum, mult scrum. Nu fac curat. Odată la 2 săptamîni vine o femeie din satucul din apropiere şi face ordine. Tre’ să vină sîmbăta. Dar azi ce zi e? Marţi sau miercuri, nu mai ştiu. De fapt nici nu contează.
   Razele scot la iveală încă un colţ al camerei, în care se află un cufăr vechi, cu toate lucrurile mele. Cîteva cămăşi, nişte pantaloni, o redingotă, lenjerie şi nu mai ştiu ce. Nu prea umblu la el.
   Pentru a încheia descrierea camerei, tre’ să pomenesc şi de ultimul colţ, singurul colţ unde razele solare nu au pus piciorul. Un regat al semi-întunericului în care domneşte Sandrine. Nu, nu e vreun vampir ce se ascunde de lumină, şi nici vreun animăluţ domestic. Nu e nici măcar însufleţit. E un pian. Un pian francez, cu coadă, de arţar, de marcă Gaveau, de culoare bordo închisă. Probabil e dezacordat. Am auzit ca dacă nu cînţi mult timp la el, se dezacordează. Nu am auz muzical şi nu m-am atins niciodată de el. Poate femeia de serviciu mai pune mîna pe el cînd nu sunt pe aproape, deşi i-am zis să nu-l atingă. Dar, ca de obicei, fructul interzis e cel mai dulce.
   L-am auzit în funcţiune o singură seară, acum 14 ani şi 23 de zile în urmă...

   Paris, 12 iunie 1940. Am ajuns în oraşul luminilor lucrînd ca ziarist pentru The Guardian, cel londonez. Trebuia sa scriu despre situaţia economică, despre distracţie, despre oameni. Mai în scurt despre orice, dar nu despre război. M-am cazat intr-un mic hotel în Monmartre, pe strada.. dar.. astea sunt detalii inutile.
   Acea seară ordinară m-a găsit plictisit după o zi nereuşită, după un prînz dezastruos, după un five o’clock tea ca urina, după un interviu prost cu un prost. Am decis să hoinăresc puţin pe străzile Parisului, să obosesk, după care să mă întorc în mica mea cameră de hotel şi să adorm. Deseori făceam aşa.
   Planurile însă mi-au fost schimbate de o ploaie torenţială, pornită ca din senin. Mi-am adus aminte de Londra, cu dor. Şi simţindu-mă ca acasă, am decis să aştept sa se termine ploaia în vreo cafenea. Prima care a ieşit în cale a fost Le Piquot, un mic restaurant, aflat intr-un semisubsol pe rue de Normandie. Era trecut de 8 şi desigur locuri libere aproape că nu erau. Cu greu am găsit o măsuţă liberă într-un ungher al sălii şi m-am aciuat pe taburetul mic de lemn. Abia aşezat am început sa desluşesc printre tot zgomotul obişnuit de voci, rîsete, zăngănitul paharelor, Muzica. O melodie simplă, fără cuvinte, cîntată la pian. Un pian strălucind în lumina candelabrelor, muzica sfîşiind fumul dens de ţigări, ţigărete şi trabucuri... 
Dar ce tot îndrug eu prostii în loc să va zic de Ea? Ea care cînta la pian, mîngîind clapele cu degetele-i suple. Ce aş fi vrut să fiu în locul lor..
   Acum amintiţi-vă cea mai frumoasă descriere a unei femei care aţi citit-o vreodata. Ar fi palidă pe lîngă Ea. Amintiţi-vă toate senzaţiile ce le descriu scriitorii. ‘Dintr-o dată am rămas doar eu şi ea în toată sala’. ‘Ea radia ca un înger, dăruind lumină celor din jur’. Toate aceste descrieri doar ar fura, ar ciupi din perfecţiunea Ei. O perfecţiune care ar fi doar jignită dacă ar fi descrisă de un biet batrîn ziarist ca mine.
   Aşadar, închipuiţi-vă PERFECŢIUNEA însăşi, PERFECŢIUNEA trup şi suflet, PERFECŢIUNEA cîntînd la pian.
Am pierdut simţul timpului. Stăteam acolo, pe taburet, deconectat de la toate din jur, sorbind-o din priviri, răspunzînd maşinal ‘Encore un verre’ la întrebările chelneriţei ‘Je peut v’aidez?’. Iar Ea tot cînta, doar instrumentale. Am desluşit Claire de Lune de Debussy si fantezia pentru pian de Chopin. Cînta mai mult cu ochii închişi, probabil zburînd în imaginaţa Ei, levitînd undeva departe, departe de această gălăgie pe care o uram, de aceşti netoţi şi beţivani şi curve pe care le detestam, de acest oraş murdar, aglomerat, chefuind şi distrîndu-se în pragul capitulării, departe de război.
   Şi a început sa cînte din voce… şi s-a făcut linişte. Dintr-o dată, momentan, o linişte mortală. Probabil şi ţînţarii au încetat din zbor.

   Cînta în engleză cu un drăguţ accent străin. Cînta şi privea în sală, spre o măsuţă, spre alta. De parcă căuta pe cineva cu privirea.

   La un moment dat a privit spre mine.. şi mi-a tăiat respiraţia. M-a secerat. Această privire insă a durat doar vreo 2 secunde...
   ..pentru că s-a pornit sirena. Sirena de atenţionare a bombardamentelor. M-am ridicat in picioare cu intenţia să mă pornesc spre Ea, să O iau de mînă, sa fugim impreună, să... dar am fost luat pe sus de valul celor panicaţi ce fugeau spre ieşire. M-am împotrivit, am dat din coate, am strigat. Iar Ea tot cînta. Am urlat, am blestemat, am lovit. Iar Ea tot cînta. Îi vedeam buzele cîntînd, mîinile cîntînd, corpul cîntînd. Dar nu O auzeam.
    Am fost împins afară. Am privit pe fiecare fiecare ce ieşea din cafenea. Ea nu a ieşit. Am alergat înauntru. Nu mai era acolo. Am căutat ieşirea de serviciu, am gasit-o, am ieşit pe ea afară în stradă. Zeci de oameni fugind înspre adăpostul apropiat. Am alergat şi eu înkolo. Am privit pe fiecare în faţă, bărbat, femeie, copil. În zădar.
   După ce s-a anunţat că pericolul bombardamentelor a trecut, am fugit in cafenea. Nu era akolo. Am întrebat de chelneri, chelneriţe. Se numea Sandrine. Era o imigrantă din Belgia. Nimeni nu ştia unde locuieşte. Imigranţii nici ei de fapt nu prea ştiau unde vor petrece noaptea. În acea seara a cîntat prima data la Le Piquot. De fapt prima şi ultima dată.
   Ziua următoare am primit ordin să revin la Londra. Pe 14 iunie nemţii au intrat în Paris. Istoria o cunoaşteţi şi voi. Am avut ocazia să vin la Paris abia în 1946. Imediat în prima zi am fost la Le Piquot. De Sandrine nu ştia nimeni. Alte mese, alte scaune, alţi chelneri, alţi proprietari. Şi doar pianul tot acolo. Însă nu cînta nimeni la el. L-am cumpărat. A costat o avere sa-l transport pîna în Dunquerque, de acolo la King’s Lynn şi mai apoi în micul meu bungalow.
   Apusurile sunt frumoase aici. Măreţe, într-o oarecare măsură. Şi piesa I’ll be seeing you murmurată la patefon se potriveşte acestor apusuri. Cîntă întruna. Ce n-aş da sa pot învîrti acea seară întruna ca pe acest vinyl la patefon... pentru că este priceless să poţi repeta fericirea la nesfîrşit.

   Pianul ăsta vechi, cu clapele-i păstrînd atingerea perfecţiunii şi această melodie, cîntată de o voce inconfundabilă, cu un suav accent flamand, sunt tot ce mi-au rămas ca amintire. 
   O amintire a unei vieţi pe care nu am trăit-o.